vineri, 26 octombrie 2007

vreau să fiu kinki

se face mult caz în ultimul timp printre blogeri de drepturile de autor; lăudabil; frumos; drăguţ; dar eu aş vrea să fiu kinki; adică ce mă interesează pe mine drepturile de autor? din cîte ştiu eu dreptul de autor protejează un produs intelectual sau unul tehnic sau, ca să nu-i lezez pe artişti, un produs artistic, ce este atît un produs intelectual cît şi tehnic; drepturile de autor implică trei părţi - cel care produce bunul, cel care şi-l însuşeşte fără consimţămîntul proprietarului de drept al bunului şi cel care garantează şi protejează dreptul de autor (am siplificat nepermis de mult problema); pe de altă parte, din ceea ce înţeleg eu, din discuţiile purtate în reţea, sub titulatura generală şi, totodată, generoasă de drepturi de autor sînt cuprinse mai multe teme, pe care comunitatea blogerilor încercă să le dezbată; este lăudabilă intenţia apti şi a nucleului dur de blogeri ca să-l numesc aşa, cei vreo 20-25; în logica mea simplificată avem de-a face pe de-o parte cu blogerul cinstit sau necinstit, blogul ca produs şi apti, ca instituţie ce vrea să se constituie ca o autoritate morală şi legală care reprezintă drepturilor tuturor utilizatorilor de net din românia, pentru că "auto-reglementarea si co-reglementarea trebuie sustinute "; dacă înţeleg eu bine cei 23 de membri apti plus grupul influent de blogeri vor să-mi spună mie ce să scriu sau cum să scriu, sau de unde să-mi iau informaţia sau cum să-mi gestionez informaţia? cum nu sînt o persoană importantă în reţea şi tocmai de-aceea pot spune că, ţin la libertatea mea şi mă enervez cînd cineva se substituie conştiinţei mele şi-mi spune cum să-mi gestionez libertatea; dacă ştiu eu bine singura autoritate în domeniu şi aparţine statului este oficiul român pentru drepturile de autor; blogul tocmai de-aceea a avut succes, pentru că reprezintă o cale relativ simplă de comunicare cu exteriorul, îţi permite să te manifeşti liber păstrîndu-ţi în acelaşi timp anonimatul, îl poţi transforma într-un jurnal personal sau într-o agenţie de ştiri, poţi lua atitudine imediat, îţi poţi spune opinia, reprezintă democratizarea opiniei (nu spun că-i un lucru bun!); în loc să scrii într-un caiet prăfuit, cum făceau bunicii noştri, sau într-un caiet cu coperţi groase cum făceam eu, şi să aştepţi să-ţi citească cineva mîzgălelile după moartea ta, acum eşti în direct şi eşti citit imediat şi, başca, ai şi reacţiile cititorilor; poţi interacţiona cu ei; este un lucru minunat pentru cei care li se întîmplă toate aceste lucruri, mie mai puţin, pentru că nu sînt prea citit, iar cei care mă citesc sînt timizi, dar asta e altă poveste şi ţine de talent, virtual; blogul reprezintă o atitudine free, numai free, nu ştiu dacă e revoluţionară sau nu, cu toate lipsurile lui, iar cei cîţiva care se credeau liberi la un momentdat încearcă să se transforme în cetăţeni responsabili, cu spirit civic; la naiba cu spiritul civic, nu vă ajunge în viaţa de zi cu zi, cînd mergeţi pe stradă, cînd staţi la semafor, cînd aşteptaţi ceasuri la coadă la fisc să vă plătiţi impozitele, n-aveţi voie aia, n-aveţi voie ailaltă... şi voi vreţi să vă tăiaţi craca de sub picioare singuri; eu vreau să fiu kinki; vreau să fiu copiat, vreau să copii mai mult de cinci sute de semne dintr-un ziar pe blogul meu, vreau să pun imagini fără acceptul autorului, , pentru că m-am săturat să fiu correctly political în viaţa de zi cu zi; punct ps: linqul intră sub incidenţa drepturilor de autor? întreb şi eu, dacă poate să-mi răspundă cineva....

duminică, 21 octombrie 2007

aşteptînd cu inima strînsă

"bătrîna aştepta pe scările din marmură albă ale primăriei; avea peste optzeci de ani; toată viaţa ei se petrecuse într-o aşteptare - aşteptase să se mărite cu măruntul băiat de prăvălie, pentru a scăpa de munca din familia părintească, aşteptase să nască primul copil pentru a intra în rîndul femeilor respectate, apoi pe al doilea, între timp aştepta să se întoarcă bărbatul seara de la crîşmă pentru a o bate, aşteptase să-i crească băieţii mari, să-şi termine şcolile înalte, pentru a-l părăsi "pe prost", cum îi spunea, apoi, pentru că-i era frică, să nu-şi piardă averea, să n-o renege băieţii, că nu se va descurca, aşteptase ca el să moară, să scape în sfîrşit de el; între timp el se liniştise, îşi deschisese o băcănie aşa cum învăţase de la evrei, pe cînd, mic fiind, slujise prin băcăniile acestora; fusese o bună şcoală; aştepta în continuoare, aştepta ca bărbatul mărunţel, din ce în ce mai mărunţel cu trecerea timpului, să intre seara în bucătărie sau dormitor unde sărind cu gura pe el să-l toace mărunt, mărunt, aşa cum toacă părtunjelul maestrul bucătar; şi-apoi, într-o zi , bang, s-a produs un lucru teribil; banii strînşi de el, o viaţă de om de muncă grea, chinuitoare, au dispărut fără urmă; erau banii lui; banii lui şi-i însuşise un altul; nu putea pricepe cum se întîmplase acest lucru că doar fuseseră depuşi la bancă" intervin - banca despre care vorbesc aici este banca internaţională a religiilor, iar moş m. îşi depusese banii chiar pe acest considerent, îmi spunea că doar era a religiilor şi n-avea să se întîmple nimic rău; era în perioada de glorie a devalizării băncilor din românia; a primit o despăgubire de cîteva zeci de milioane de lei; "şocul a fost prea mare pentru el; în următoarea săptămînă a făcut un atac cerebral, apoi încă unul la ceva timp, încă unul, doi ani de zile a dus-o aşa, stingîndu-se treptat pe picioare, în uitare, trecîndu-i pe toţi cunoscuţii săi în uitare, trecîndu-se şi pe el în uitare, iar nevăstă-sa aştepta în continuoare şi-l toca mărunt; a murit; acum bătrîna aştepta pe scările de marmură ale primăriei, primăria cea nouă cu scări de marmură şi mobilă scumpă de piele..." primăria oraşului a costat cîteva zeci de miliarde de lei, iar, la ţară, aceştia sînt bani mulţi; dacă facem un raport preţ- calitatea serviciilor oferite comunităţii de către angajaţii primăriei această investiţie nu se justifică; apoi s-a triplat numărul angajaţilor din primărie, tot pe banii comunităţii; a fost sfinţită de două ori şi spune cineva că primarele vrea să o sfinţească de trei ori, "ca să ne meargă bine"; "bătrîna stătea chircită în ea pe scările din marmură albă ale primăriei, privind cum se descarcă dintr-o maşină străină bunurile pentru festin la cea de-a doua sfinţire a primăriei; fusese deschiderea unui tîrg agricol, iar primarul invitase oficialităţile judeţului şi cîţiva lingăi de la centru la o masă bogată; aştepta să intre "la audienţă", ea şi încă cîteva femei şi bărbaţi lipsiţi de noroc; bătrîna aştepta, mestecîndu-şi încet colţul baticului, aruncînd priviri furişe spre bunătăţile descărcate, din cînd în cînd trăgea repede de colţul celălalt al baticului pentru a-şi strînge nodul de sub bărbie; era mai mult un tic ce-i trăda nervozitatea; văzu purcei de lapte cu morcovi în gură, pui întregi, de ăştia mai văzuse, vinuri alese, dar purcei, purcei întregi nu mai văzuse nicicînd; bătrîna aştepta, molfăindu-şi gîndurile încet, încercînd să-şi dea seama ce să-i spună primarului, cînd avea să o primească; era pămîntul ei, cum să dispară aşa peste noapte, apare în acte, dar în fapt lipseşte, ea nu-l stăpîneşte, şi auzise că ar costa o avere, cam aşa erau gîndurile ei; alături de ea aşteptau o turmă de alţi oameni, ţigani lingurari, urmaşii celor eliberaţi de cuza; nu mult timp, de cînd îşi pusese în ordine gîndurile o caravană de maşini luxoase opri în faţa primăriei; din ele, cu mişcări leneşe şi înşelătoare de felină se dădeau jos domni spilcuiţi şi moi, care urcau pe vîrfuri scările de marmură; bătrîna aştepta şi-i privea mirată; apăru şi primarul, care trecu repede pe lîngă toţi cei adunaţi acolo ; cei adunaţi aşteptau, priveau şi nu-ndrăzneau; în fine, după un timp, apăru vicele, care, cu gura plină de mîncare, spuse - nu mai staţi degeaba, că azi domnu' primar nu mai ţine audienţele, şi se întoarse pentru a intra din nou în primărie, dar în uşă se opri şi întorcîndu-se pe jumătate se stropşi la ei, şi nu mai staţi aşa grămadă aici pe scări, parcă aţi aştepta ceva!" îmi mai spuse bătrîna că primarului îi era ruşine cu cei care aşteptau acolo să li se facă dreptate; una din lecţiile date de tatăl meu a fost aceea că atunci cînd îţi este ruşine cu cineva trebuie să pleci ( a fost o lecţie ce nu poate fi uitată uşor, a avut el grijă să ţin minte); pe de altă parte, bătrîna a nimerit într-o afacere imobiliară, în care cei 0, 85 ha de fîneaţă blochează accesul la o suprafaţă mai mare, aşa că cei cîţiva din primărie au decis să-l facă pierdut; aceasta este o poveste; punct

joi, 18 octombrie 2007

duşmăniile de suprafaţă

ascultam un promo pe realitatea tv ce mi-a trezit un gînd mai vechi, nu că aş avea prea multe gînduri, dar cîte unul prinde bine la vremuri grele; în acel promo dumitrescu spunea, ceva de genul, că "a asistat la situaţia în care politicienii se certau şi erau duşmani neîmpăcaţi în platou, iar în particular se tutuiau , îşi strîngeau mîinile bătîndu-se amical cu palma pe umăr" ; tradus ar suna că toţi se cunosc, iar conflictele pe care le vedem noi pe sticlă sînt doar pentru imagine; promo-ul construit de dumitrescu sună ca un reproş pentru clasa politică; acelaşi reproş porneşte şi dinspre oamenii obişnuiţi, care adresat oamenilor politici sună ca un avertisment -" dacă nu vă ucideţi, pe bune, noi nu vă mai alegem!"; oamenii obişnuiţi doresc un spectacol total, ceea ce-i dreptul lor, să-l afirme nu pot decît prin gura presei, oameni ca dumitrescu sau prin atitudinea şi faptele unor unor oameni politici, oameni ca vadim sau bush sau putin; eu nu văd nimic rău în atitudinea politicienilor în a-şi strînge mîna şi zîmbi, chiar şi în timpul unei confruntări politice; pînă la urmă politica este o confruntare de idei şi strategii, ce urmăreşte accesul la putere şi îmbunătăţirea calităţii vieţii alegătorilor (să dăm cezarului...) în urma căreia nu trebuie să cadă capete, la propriu, ea nefiind "starea de război pe timp de pace", cum spunea cineva; ca să fiu concis, promo-ul lui dumitrescu ilustrează abordarea clasică, ca să nu-i spun tradiţională a politicii, încă prezentă în "imaginarul colectiv" , unde omul politic se situează între sfînt şi ticălos, în acel imaginar omul politic îşi pune viaţa chezăşie pentru atingerea scopurilor sale; în acel imaginar se lucrează cu două valori de adevăr, totul este alb sau negru, există duşmani sau prieteni, niciodată neutri; atitudinea umanistă, aş numi-o eu, este aceea prin care oamenii politici depăşesc starea conflictuală şi îşi ating scopurile prin idei, strategii şi fapte non-violente; însă chiar şi în aceste spuse poziţionarea este tot una clasică, pentru că în esenţă rolul omului politic este tot ideologic, de activist, sfînt sau ticălos; însă ar fi un pas înainte; omul politic nu mai corespunde reprezentării clasice; el a adevenit un tehnician, care dă răspunsuri punctuale, oferind soluţii la fel de punctuale, un specialist competent; accesul lui la putere se realizează în funcţie de competenţele sale, dar şi de competenţa sa; el este judecat în raport de cum reuşeşte să repare mecanismul, de capacitatea lui managerială; astfel a dispărut încărcătura ideologică, cea care poziţiona oamenii politici în disputele politice; duşmăniile sînt păstrate astăzi numai pe sticlă, sînt păstrate numai "de ochii lumii", cu scopul de a oferi electoratului cantitatea de violenţă necesară obţinerii echilibrului moral; în fapt, omul politic ştie astăzi că ciclul electoral precum şi competenţele sale îi vor oferi accesul la putere, iar disputele ideologice şi duşmăniile veridice nu-şi mai au locul; poate că e mai bine aşa sau poate că nu; vom vedea; punct

duminică, 14 octombrie 2007

"ne vom aminti de iris"

am fost la iris şi a fost mizerabil ; frig, vînt, lume apatică şi obosită, ca să nu mai pun la socoteală faptul că totul a început cu o întîrziere de cel puţin o oră; în deschidere a cîntat o trupă, reactiv sau re-activ se numeşte, care a început cu ceva de spătaru şi a sfîrşit cu o melodie în engleză; apoi a ieşit pe scenă un buzdugan obosit, mie mi s-a părut şi puţin alcoolizat, care s-a vrut spiritual, dar a fost de tot prostul gust; a urcat pe scenă iris, dar din primele cinci, şase melodii n-am înţeles nimic, pentru că sonorizarea era foarte proastă; am ghicit melodiile pentru că le cunoşteam cît de cît, însă una n-am putut-o desluşi deloc pentru că era de pe noul lor album, ceva cu îngeri ; sonorizarea s-a îmbunătăţit pe parcurs şi s-a sfîrşit concertul, şi toată reprezentaţia din faţa palatului, cu toate că mai fuseseră anunţaţi albano şi seling, sau seling şi albano; oricum nu mă interesau nici unul; au urmat artificiile; a apărut primarul, însoţit de sîrbu şi de încă un vice al psd, care puneau probabil la cale debarcarea lui geoană; un cuvînt defineşte ceea ce s-a întîmplat acolo - lipsă de profesionalism, şi din partea trupei iris şi din partea organizatorilor; punct

joi, 11 octombrie 2007

ţăranu' şi bruxel-ul

în timp ce arogantul şi grobianul remeş s-a ejectat din viaţa publică, undeva am citit un articol despre ţăranii care sînt măturaţi treptat de prin pieţe, tîrguri, în general sînt scoşi din viaţa economică, de către marile angrouri, molluri, kauflanduri, metrouri şi alte mari aglomerări comerciale, unde legile economiei de piaţă dicteză cine supravieţuieşte; este un lucru normal, adică nu este normal, dar se întîmplă în economia de piaţă, în care cel care vinde mai ieftin şi mai mult cîştigă competiţia; dacă ar să ne luăm după canoanele bruxelului avem, în ordine crescătoare, următoarele categorii de lucrători în domeniul agricol: a) ţăran; b)fermier; c)latifundiar; d)corporaţie, în opinia aceloraşi băieţaşi a poate deveni b, care la rîndul său poate deveni c, iar în final c devine d, dar, ca o excepţie care întăreşte regula, c şi d pot coexista, dar în nici un caz, c şi d nu pot coexista cu b şi a; în vest, din cîte am înţeles eu, categoria a este de mult trecută în nefiinţă, mai fiinţează doar categoria b, care şi aceea se zbate în chinuri grele , încercînd să supravieţuiască; în curînd, dacă lucrurile vor urma aceiaşi cale selectivă, piaţa va mai fi populată doar de c şi d , ambele categorii fiind orientate doar spre profit; aceasta este singura şi unica valoare absolută a lui c şi d; astfel piaţa operează şi la nivelul valorilor, tot prin selecţie; din cîte ştiu sîntem printre ultimii din europa care mai avem aşa ceva - categoria a.... da' ce naiba! cînd vorbeşti despre a, b, c şi d îţi vine uşor să iei o radieră şi să-i ştergi de pe harta istoriei; cifrele, literele, procentele, graficele pot uşor înlocui oamenii, astfel încît atunci cînd modifici o cifră, ştergi un procent să nu-ţi vină rău, şi foarte uşor să nu-ţi dai seama că în spatele lor se află oameni şi treptat îţi iei în serios rolul de funcţionar, mic tiran al minţii tale, care cu dosul creionului poate şterge o lume întreagă; avem ceva pe cale de dispariţie; oamenii ăştia oricum vor dispărea căci aşa e legea vieţii, dar nimeni nu ne poate obliga să-i facem să plece cu capul plecat, ca şi cum le-ar fi ruşine că mai sînt prin preajma noastră, că ne creează probleme, că ne produc daune financiare şi ne strică imaginea de ţară europeană; dar ei reprezintă o civilizaţie, o altfel de civilizaţie, ce ar trebui protejată, pentru că este civilizaţia noastră; intelectualul urban îl citează cu mîndrie pe blaga cu " veşnicia bla, bla, bla..." şi scuipă cu ură în obrazul ţăranului arătîndu-l cu degetul pentru toate cele rele; astfel, el îşi coboară capul şi intră în pămînt de ruşine, încet, în tăcere, definitiv; punct

luni, 8 octombrie 2007

Cadedrala Mîntuirii neamului

un prieten de-al meu scrie împotriva construirii cadedralei mîntuirii neamului (cmn); un altul, ce nu mi-e prieten, propăvăduieşte sfîrşitul credinţei, într-o apocalipsă cu iz de hollywood, iar o tipă, pe numele ei de fată, Beatrice, iniţiază o petiţie cu miros de stînga, involuntar adăugat ca ingredient, bănuiesc; şi eu sînt împotriva construirii cmn; construcţia, zidurile, mă lasă rece; pot să ridice cîte ziduri vor ei, oricum sînt energii şi speranţe irosite în van; sînt împotrivă pentru că mă sîcîie şi-mi trezeşte semne de întrebare; eu, par exemple, nu-mi simt insultat bunul-simţ, acesta s-a tocit de mult şi mă bucur pentru cei care mai au aşa ceva, dar îmi este insultată inteligenţa, atît cît mi-a mai rămas pe-aici pe la ţară; - conform recesămîntului din 2002 distribuţia creştinilor în ro este astfel: 88,8% ortodocşi, 4,5 %romano-catolici, 3,7% reformaţi,1,5 % penticostali,0,9% greco-catolici, de unde reiese că ortodocşii sînt majoritari cu acte; însă nu mi se pare normal ca în probleme de credinţă să se aplice regula de aur a democraţiei 50% plus 1, adică în probleme de credinţă să aplicăm date statistice, care nu sînt relevante în această chestiune; - apoi mi se pare că se introduce o mică discriminare aici, ce dă naştere la o întrebare, oarecum, retorică: de ce ortodocşii au acest drept şi celelalte culte nu-l deţin? de ce mîntuirea neamului este un bun drept al ortodoxiei? - din cîte ştiu eu mîntuirea este individuală şi se obţine prin efort personal, nu poţi mîntui un neam băgîndu-l într-o construcţie, fie ea şi sfinţită; - e şi o problemă de simbolistică a numelor cmn aduce cumva cu numele celeilalte construcţii vecine casa poporului, ambele aparţin trecutului şi ca idee şi ca aspiraţii ratate -"Ideea construirii unei catedrale in Bucuresti este veche si a incoltit, mai intai, in inimile inaintasilor nostri de acum o suta si ceva de ani, dupa razboiul glorios din 1877-1878, pentru a cinsti dupa cuviinta, in cea mai sfanta traditie romaneasca, eroii care s-au jertfit, de-a lungul intregii noastre istorii, pentru credinta si unitatea neamului, dar si pentru independenta de stat a Romaniei. Recunoasterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, in 1885, a facut imperioasa aceasta idee de a avea o catedrala in Bucuresti pe masura noii demnitati a Bisericii. Ea a fost impartasita, deopotriva, de forurile conducatoare ale tarii si de carturarii vremii, dar si de ierarhii, clericii si credinciosii Bisericii. S-a dorit atunci ca aceasta catedrala sa fie si podoaba orasului, emblema capitalei Romaniei independente, locul de desfasurare a slujbelor religioase la marile sarbatori nationale si bisericesti si, totodata, marturie pentru alte popoare despre inaltele sentimente crestinesti ale romanilor. Discutiile privind amplasarea acestui sfant lacas, care se dorea a fi in zona centrala a orasului, cat mai aproape de Dealul Mitropoliei, au amanat, insa, de la an la an adoptarea unei decizii concrete in acest scop, incat ideea catedralei a ramas in stadiul de proiect.", citat din patriarhul teoctist, Dumnezeu să-l odihnească!, se mai spune şi-n pace... "Construcţia Casei poporului începe în anul 1984, 25 iunie. (...). Ideea de a construi aici un nou sediu pentru dictator şi de a muta aici centrul administrativ al ţării a apărut după cutremurul din 1977. Proiectele s-au succedat, până în 1984 când începe construcţia propriu zisă. Construcţia edificiului şi a întregii zone trebuie legată de îmbătrânirea dictatorului, de bolile lui care îl diminuează fizic. Fie că va dispărea fizic, fie ca va pierde puterea (la care dictatorul începe să se gândească după martie 1985, când Gorbaciov devine numărul 1 la Moscova). Ceauşescu, tot mai grăbit, ca toţi dictatorii, e obsedat de posteritatea sa. Ce va spune istoria despre el ? Construcţiile gigant sunt cea mai buna reţetă de a nu fi uitat. Tot ce face el în ultimii ani va fi focalizat de acest gând. Sunt mobilizate resurse uriaşe de oameni, materiale şi bani. Timpul este marele duşman al dictatorului. Alt duşman al lui Ceauşescu este trecutul. Ceauşescu este obsedat să lichideze ctitoriile altora. Are o gelozie puternică faţă de cei care în trecut au lăsat urma trecerii lor.(...) Este o răfuială a dictatorului cu memoria, cu oraşul. Ar fi distrus tot oraşul (...) Ceauşescu însuşi se reprezenta pe sine ca un continuator al tradiţiilor, al istoriei, un urmaş al conducătorilor cei mai glorioşi, de la Decebal, la Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu. (...) O manipulare politică a sentimentului naţional al românului cu scopul de a legitima regimul, un pretext pentru a mobiliza populaţia în sprijinul regimului(...)", citat din stelian tănase, sfera politicii; din cele două citate reiese destul de clar că aspiraţiile celor doi constructori sînt identice sau asemănătoare;
- însăşi construcţia în sine este monstruoasă, ea urmînd să depăşească ca înălţime casa poporului, unde se vor putea adăposti circa 11 mii de oameni; pe de altă parte această monstruozitate simbolistică nu va putea înlocui bisericile dărîmate de regimul comunist şi-n locul acestei hidoşei ar fi mai bine să se ridice un număr n de biserici de cartier mult mai necesare pentru sufletul păcătosului; ca o concluzie: o veste tristă pentru cei care se opun - noul patriarh are abilitatea necesară de a rezolva astfel de probleme şi este posibil să ducă la bun sfîrşit această treabă; şi tot ca un punct în favoarea patriarhului are simţul istoriei şi al măreţiei, îi place să fie pomenit; şi cum altfel mai bine decît printr-o construcţie monumentală; punct ps: eu aş sugera altceva pentru cei care au semnat petiţia, să facă o nouă petiţie prin care să ceară dărîmarea casei poporului - fondurile care ar urma să se folosească la construirea cmn să fie folosite la demolarea monstruoasei moşteniri; astfel am încheia cu trecutul de tot, da' de tot! pe locul ală viran să se planteze copaci, iarbă, floricele, să vină păsărelele şi pensionarii să joace şah sau ce-or face ei prin parcuri prin bucureşti; valabil şi pentru patriarhie sugestia mea;