marți, 27 noiembrie 2007

furia

aţi fost vreodată furios? dar nu nervos, ci furios! aşa, să simţi cum te ia cu fierbinţeală din călcîie, cum îţi fierb şi unghiile, cum ţi se întăreşte stomacul şi-ţi pune un nod greu în piept, iar pulsul ţi se accelerează, nodul îţi urcă în gît, simţi că te sufoci, sîngele îţi irigă atît de tare creierul încît simţi că-ţi sar ochii din orbite, dar în locul acestui fenomen binecuvîntat, care te-ar elibera, un zid negru îţi apare în faţă şi-ţi vine să urli....aşa se manifestă furia! eu sînt furios pe statul român şi nu sînt mîndru că sînt român cînd intru în contact cu funcţionarii statului român mă simt ca un taur în arenă; ştiţi, celebra coridă; cînd taurul este hăituit, înţepat, hăituit, înţepat şi, în sfîrşit, ca o izbăvire, ucis; a fi ucis în cazul acesta înseamnă a fi anulat ca cetăţean; eşti un individ obligat să-i stipenduiască pe nişte indivizi ce nu-şi îndeplinesc obligaţiile contractuale; orice contact cu autorităţile, cu funcţionarii statului pentru mine seamănă cu o bătălie; atunci cînd reuşesc să-mi rezolv problemele sînt recunoscător şi fericit, dar ştiu că fiecare confruntare mă ucide cîte puţin, iar confruntări ca cele de astăzi, cînd bătălia este pierdută din start mă ucide pur şi simplu ca cetăţean; eu nu pot fi mîndru că sînt român atît timp cît cîmpul meu de bătălie, al meu, sînt instituţiile statului român;

luni, 26 noiembrie 2007

boicotul

se pare că românul a înţeles un lucru - cum îl poate lovi în moalele capului pe politicianul român? prin neprezentare la vot; prin boicot; există o derută generală în clasa politică actuală, ce vine din-spre-basescu, care la ceastă oră parcă l-a lovit boala somnului; mie mi se pare deosebit de interesant faptul că băsescu a pierdut legătura sa specială cu electoratul; băile de mulţime i-au tocit simţul politic; el nu mai simte electoratul aşa cum îl simţea, de exemplu, acum jumătate de an; băsescu s-a trezit brusc într-o lume străină, pe care nu o mai controlează; era un control la nivelul proiectelor politice, pe care el le propunea poporului iar acesta le accepta ca pe ceva legitim; poporul şi le însuşea; din punctul acesta de vedere băsescu şi-a înţeles menirea de om politic, aceea de a propune proiecte, că tot e un cuvînt la modă; însă, undeva pe drum, el s-a pierdut în hăţişul propriilor sale vise; pentru că de la un timp, băsescu n-a mai oferit proiecte, ci a început să vîndă vise poporului; ceea ce-i cu totul altceva; ştim noi cine vinde vise, idealuri, ideologii, însă, din fericire pentru noi, băsescu nu este omul abstracţiunilor, îi lipseşte această dimensiune, cum bine remarca cineva încruntat; oricum, îmi pare bine că băsescu a pierdut contactul cu poporul, pe care atît de des îl invocă, ca un şaman ratat; şi se pare că şi el a înţeles acest lucru; sper din inimă să-şi revizuiască atitudinea; dar mi-ar place altceva, acum că poporul şi-a descoperit gustul pentru boicot, ca la anul, la alegerile parlamentare nimeni să nu se prezinte la vot; mi-aş dori să văd un boicot naţional; ar fi interesant, nu credeţi?

sâmbătă, 24 noiembrie 2007

de ce nu merg la vot?

din '90 încoace am ratat puţine alegeri, cred că vreo două scrutinuri, cînd mi-a fost relativ imposibil să merg la vot; şi am regretat, m-am simţit aiurea; în 2004 am mers la vot şi-am votat băsescu şi alianţa, pentru că din alianţă făceau parte şi liberalii; încă mai am o afecţiune pentru partidele istorice, şi, uneori pentru rege; dar cu regele este altă discuţie; şi în 2004 am votat cu inima îndoită, pentru că de prin 2003 mi-am dat seama că avem o clasă politică de rea credinţă, inclusiv băsescu care încearcă să se excludă din această mulţime; am sperat în şocul băsescu, care putea să ne ducă într-o altă direcţie; spre surprinderea mea, am aflat, că un şoc prea mare în politică nu este înspre binele poporului; n-am fost nici la votul demiterii preşedintelui, chiar dacă demiterea lui mi-ar fi căzut rău; din două motive: - am fost sigur că preşedintele nu va fi demis; - toul a fost o luptă propagandistică pentru cucerirea electoratului, însă dacă preşedintele ar fi fost demis, poate iar fi fost mai bine ţării, pentru că s-ar fi atins scopul principal prin mobilizarea de după vot a societăţii, schimbarea clasei politice autohtone; motive: -actuala clasă politică nu-mi mai trezeşte nici un fior şi pasiune politică; -actuală clasă politică este impotentă moral; -actuala clasă politică este lipsită de creativitate politică, este stearpă; -actuala clasă politică îşi urmăreşte numai propriile interese; -actuala clasă politică este ruptă de realitatea vieţii cotidiene; -actuala clasă politică este incapabilă de a lua decizii politice; pentru că: -străzile din podu nu sînt reparate, iar primarul este pd-ist; -referendumul mi se pare iarăşi un mod de a-şi arăta muşchii unii altora şi de a arăta cu degetul cine este omul rău; -nu vreau să trimit în parlamentul european nişte imberbi, nişte berbecuţi la tăiat, care sigur vor da chix, pentru ca mai apoi cutrele bătrîne din politică să-i scuipe şi să-i arate cu degetul şi-n felul acesta să-şi mai justifice prezenţa în politică încă nişte ani buni; -televiziunile au transformat campania într-o întrecere ştii şi cîştigi, cu toate că realizatorii ştiu că politica este ceva mai mult de atît; pentru că; -mi-e lehamite; -vreau să văd dacă societatea supravieţuieşte şi fără votul meu; -votul meu nu prea a contat pînă acum; -atunci cînd va fi promulgată varianta preşedintelui de uninominal eu nu voi mai fi reprezentat şi vreau să mă obişnuiesc;punct

sâmbătă, 17 noiembrie 2007

bucuresti fuck şi yuo (a doua şi ultima parte)

această deplasare în capitala statului mi-a oferit posibilitatea să-mi clarific şi cîteva lucruri; cu ce se construieşte o reprezentare? în general cu toţii ne construim o reprezentare despre locul pe care urmăm să-l vizităm; se mai numeşte şi imagine; şi eu aveam aşa ceva despre bucureşti; în capătul ei, ca punct de pornire, stau nişte smochine, pe care fratele meu mai mare mi le-a adus din capitală prin anii '80-'81; erau timpuri negre; a fost prima dată cînd am mîncat smochine şi unica dată în timpul comunismului; deci capitala statului era locul unde se găseau lucruri care nu se găseau altundeva, era un loc privilegiat; la asta adăugîndu-se şi poveştile fratelui meu; alt moment legat de acest construct imagistic este cel al revoluţiei, cînd în 21-22 am vrut să plec la bucureşti împreună cu fraţii mei, însă mama s-a opus cu vehemenţă, astfel că în locul unei morţi eroice am ales o viaţă obişnuită, în loc să fiu şoim trăiesc ca o pasăre de curte; apoi a urmat perioada '92-'93, nu mai reţin exact, cînd timp de aprox două luni am locuit la bucureşti într-un cămin muncitoresc ; de-acolo mi-au rămas în minte curvele deşirate, cu feţe lungi şi dinţi negri, care intrau în cameră şi după o perdea albastră, pe un pat cu salteaua pătată îi primea pe rînd pe toţi locatarii camerei, ameţiţi bine de votca tare şi ţigările proaste; toate astea pentru un pat unde să doarmă, masă şi cheta făcută în comun pentru ea; se ridica ostenită din pat, îşi trăgea un maieu vechi şi-ntr-un şort roşu pleca la baie să se spele, cu un prosop albastru pe umăr; se întorcea şi pînă tîrziu în noapte fuma şi bea alături de băieţi; era în iulie-august şi era cald; deosebit de cald; în zilele următoare le spăla hainele, făcea de mîncare, sex seara, apoi după o săptămînă sau două se muta la altă cameră în funcţie de umorile băieţilor; dacă de sifilism ştiam cîte ceva, atunci am aflat despre sida, circulau prin cămin nişte poveşti incredibile despre această boală; atunci am văzut primul drogat autentic şi prima trupă de aurolaci (mai tîrziu aveam să studiez mai de aproape fenomenul prin canalele iaşiului); şi mai este prietenul meu bun din copilărie care s-a mutat în capitală şi cu care am pierdut legătura; peste toate aceste experienţe personale care au contribuit la construcţia imaginii private a bucureştiului se suprapune imaginea publică; imaginea publică are cîteva coordonate simple - bucureştiul este locul unde se concentrează puterea politică, puterea economică, puterea culturală etc; el este centrul, cu instituţiile, cu oamenii publici, cu banii de-acolo, iar dacă vrei să faci carieră, trebuie să te muţi în capitala statului; descentralizarea este o glumă în românia, pentru că nu există personalităţi publice dincolo de centura bucureştiului; pentru că am văzut suficiente personalităţi ale iaşiului care atunci cînd vine cîte cineva de la centru, chiar şi de pe centura capitalei, tremură şi se linguşesc pe lîngă acea persoană, aleargă peste tot ca să se afişeze cu acel "cineva" din capitală, pentru ca mai apoi, cînd îl vede la tv, să poată spune, degajat, că îl cunoaşte; mi-am dat seama, plimbîndu-mă prin capitala statului, că acest oraş nu mă reprezintă, nu-mi trezeşte sentimente de bucurie sau de ură; afectivitatea mea este nulă; am păşit indiferent prin bucureşti, cu aceeaşi indiferenţă cu care păşesc şi prin boleaca; mă gîndesc că un francez este mîndru de paris, un englez de londra, un german de berlin etcetera, etcetera; pe mine bucureştiul nu mă reprezintă, însă reprezintă românia aşa cum este ea în acest moment; o societate cenuşie, vulgarizată în timpul totalitarismului, prostită de idealurile comuniste; mi-am mai dat seama că un oraş este măsura locuitorilor săi; nu mi-aş fi dorit să găsesc în bucureşti oameni cu feţele schimonosite de rîs, dar puţină fericire s-ar fi putut citi pe feţele lor; am observat un lucru interesant anul ăsta, că tot am călătorit - cu cît de depărtezi mai mult de o aglomerare urbană cu atît gradul de fericire creşte (oamenii sînt mai degajaţi, mai volubili, glumesc, nu sînt atît de încrîncenaţi), iar bucureştiul este cea mai mare aglomerare urbană; am întîlnit un oraş bolnav, ros pe dinăuntru de invidie, corupţie, lupte politice şi economice, de lipsa unui plan urbanistic sau a unei infrastructuri viabile; un oraş în pragul unui colaps, pe punctul de a face implozie, de intra în blocaj urban; poate că ar trebui mutată capitala administrativă a statului; sibiul ar fi o locaţie nimerită, iar bucureştiul să rămînă doar un centru economic; punct ps: cînd am parcat în bucureşti ne-am uitat cu atenţie în jur să nu fie lîngă un stîlp înclinat sau sub un copac păcătos;

marți, 13 noiembrie 2007

bucureşti fuck şi yuo (partea întîi)

pe vremuri era un vers - bucureşti, mon amour!, care trăda afecţiunea celor din capitală dar şi a celor din ţară pentru acest oraş; luni, 12 noiembrie, am vizitat capitala statului; am stat acolo în jur de 9 ore; pe lîngă cele cîteva treburi pe care le-ama vut acolo am avut timp să arunc şi cîteva priviri prin jur; în bucureşti n-am mai fost de prin '93; sînt vreo 14 ani de atunci, dar nici n-am simţit nevoia să fac o nouă descindere în capitală; pînă luni, cînd am avut oportunitatea, motivul şi timpul necesar; am intrat în capitală în jur de 11, 30 ; dinspre urziceni, cu maşina pînă la bucur obor; primul lucru care m-a lovit a fost ambuteiajul şi lipsa oricăror reguli de circulaţie în trafic; apoi, apoi a fost acel amestec de oameni, maşini, moloz, cîini, zgomot, noroi, muncitori impasibili (am văzut cinci muncitori, care, rezemaţi de un gard, priveau trişti pe un altul cum lovea în reluare cu un tîrnacop o bordură), gherete, clădiri adăugate altor clădiri... şi gropi, nenumărate gropi; în sfîrşit am oprit; în prejma unei guri de metrou şi-n faţa unui restaurant turcesc; surprinzător am găsit repede un loc de parcare; am intrat să mîncăm ceva; am ieşit repede, după ce fata din sală ne-a explicat că acolo sînt numai produse cu specific otoman; la noi încă nu se poartă superspecializarea în restaurante, mai găseşti şi cîte ceva pe lîngă; apoi de ce să nu recunosc aveam şi cîteva reţineri culturale cînd am văzut un kurd mărunţel şi încruntat, care plimbîndu-se de colo-colo prin restaurant ne arunca priviri piezişe; aveam să descoperim că era un tip de treabă, în ciuda înfăţişării sale de terorist ratat; donc, am ieşit să căutăm un alt local; ne-am plimbat vreun sfert de oră fără să găsim altceva, exceptînd mac-ul şi acolo nu poţi mînca, dacă te respecţi cît de cît; ne-am întors la turc; am comandat ceva de mîncare, eu cît mai puţin iute, pentru că nu vreau să-mi supăr hemoroidul; am mîncat ceva din carne de oaie, cu garnitură de legume şi orez; am cerut şi o bere, dar mi s-a spus că nu au alcool; surprins, dar şi plăcut surprins; mi-a plăcut lipia; făcută pe vatră, fierbinte, cu susan pe deasupra, o rupeai cu mîna; super; în timp ce mîncam ne revenea optimismul şi ni se schimba şi părerea despre turc sau ce-o fi fost el; am băut şi-un ceai, în păhărel din ăla mic, rotund şi delicat, din care la ţară se bea rachiu tare şi aspru, de-ţi sare inima din piept; am plecat spre metrou; scump, dar nu prea scump, în comparaţie cu iaşi, cu aceeaşi bani ar fi rămas mîncarea de noi, aici a fost cît trebuie, poate ceva mai puţin, dar se ştie că-n moldova oamenii sînt mai generoşi; şi ăsta nu era român; după cîteva ore am simţit în nări mirosul de ferodou şi pe limbă un gust ciudat; acelaşi gust l-am avut şi cînd am fost pe neagoiu românesc, la exploataţia de sulf de acolo; despre oameni am pus un pariu cînd am intrat în bucureşti, pe care l-am pierdut - cînd vom vedea primul om zîmbind; eu am văzut cîţiva puşti zîmbind, dar aceştia intră în categoria puilor de oameni; în rest, în rest oameni trişti, cu feţe lungi schimonosite de sărăcie şi griji, încercănaţi, îmbrăcaţi sărăcăcios, care călcau greu, unii repede, alţii tîrşindu-şi picioarele obosite prin tîrg; pensionari micuţi şi încordaţi, cu haine tăbăcite de atîta purtat, ce-şi purtau sacoşa de medicamente ( am crezut că e o poveste); în metrou aceeaşi lume încordată, măcinată de griji şi planuri; eram singurii oameni care mai zîmbeau şi la un momentdat am avut impresia că va apărea de undeva poliţia feţelor triste şi ne va aresta pentru acest lucru; seara m-am plimbat pe primăverii, pe străzile din apropierea tvr şi vreo jumătate de oră, în aşteptarea lui adrian (poate voi povesti cum l-am găsit după un timp), se înnoptase, am privit spectacolul de pe aviatorilor, de la semafor; maşinile se adunau grăbite şi ele, aliniindu-se nervoase unele în spatele celeilalte în aşteptarea culorii verzi, cînd mai erau cinci secunde, motoarele se ambalau puternic şi-apoi în trecerea de la galben spre verde se pleca în trombă pînă la următorul semafor unde se repetau mişcările; seara, frig, am ieşit din bucureşti, dar nu înainte de a-l mai vizita pe turc, pentru un ceai; apoi am plecat cît de repede am putut şi ne-am cazat în apropiere de urziceni, la un motel petrom; pînă acolo n-am găsit nimic valid; oricum din acest punct de vedere E 85 este prost gestionată; concluzii altădată; punct

joi, 8 noiembrie 2007

ce se-ntîmplă ..., acolo rămîne

ce se-ntîmplă acum în uniune mi-a adus în aminte de o cîteva discuţii pe care le-am purtat acu' cîţiva ani, precum şi cîteva mai recente; un bun prieten din copilărie plecat în italia de prin '93 mi-a povestit, cînd prin '99 a reuşit să vină acasă că se simte tratat ca un cetăţean de mîna a doua în italia; cu toate că avea acte în regulă, muncea de-i pocneau tendoanele la cele două slujbe ale sale, între timp i se născuse un copil acolo, avea casă, el era tratat şi privit cu dispreţ; chiar şi funcţionarii italieni îl tratau ca pe un cetăţea de mîna a doua; al doilea moment s-a petrecut prin anii'94-'95; în timpul acela era la modă germania; majoritatea români plecau cîte o jumătate de an, un an şi se întorceau plin de bani; cîţiva dintre ei îţi şi mai povesteau cu ce ocupau acolo, însă cu greu; erau la modă furturile din casele de vacanţă ale nemţişorilor, vitrinele magazinelor de electronice, ale celor de bijuterii, precum şi traficul cu maşini furate, care a prins întotdeauna bine la români; l-am întrebat, dacă nu se simte aiurea, pe unul dintre ei, pentru că vine în românia şi se comportă ca o persoană onorabilă, iar acolo se ţine de "furăciuni"; mi-a răspuns că doar nu fură în românia, iar ceea ce se-ntîmplă în germania rămîne în germania; şi-acum două momente hermeneutice: vorbindu-se despre sărăcia ţiganilor la ştiri şi despre faptul că statul nu a făcut pentru integrarea lor, că a neglijat această problemă, un ţăran deştept, harnic şi cinstit, dar puţin rasist, a interpretat astfel ştirea - ţiganii nu pot fi săraci, pentru că nu muncesc, numai românii pot fi săraci pentru că ei muncesc, dar nu le mai ajunge şi ei ar trebui ajutaţi; atunci mi s-a părut o inepţi, acum nu mai sînt aşa sigur; ţăranul nostru l-a citit pe hegel; celălalt moment hermeneutic ne indică cum poate evolua criza italiană; aflînd o femeie mai în vîrstă, dar habotnică, că italienii sînt majoritari catolici, ea îşi aduce aminte nişte teze mai vechi- "îţi spun eu, catolicii au un instinct rău", de unde că ortodocşii sînt mai buni, nu chiar aşa de răi, răi fiind catolicii;punct ps: ca fapt divers, dacă cei plecaţi în italia se hotărăsc să se întoarcă acasă, cea mai lovită regiune va fi moldova, pentru că de aici au plecat cei mai mulţi; ps la ps: aflu acuma de pe antena 3 că, prostituatele nu vor fi expulzate din italia; bănuiesc că nici travestiţii şi homosexualii, pentru că italienii nu se simt ameninţaţi de aceşti muncitori în catacombele lor;

vineri, 2 noiembrie 2007

linşajul moral

am urmărit cu oarecare atenţie cazul mailat, pentru că are tendinţa să se transforme în precedentul mailat la nivel european; guvernul italian şi-a descoperit valenţele de extremă dreaptă, dînd prerogative sporite prefecţilor, astfel că românaşii au ajuns să fie trimişi acasă pe o simplă semnătură, fără posibilitatea de a se apăra; am ajuns la situaţia de dinainte de intrare în uniune- restitutio in integrum; au fost cîteva lucruri care m-au mirat, ca să mă exprim elegant; a fost pentru început reacţia fulminantă a guvernului italian, care s-a întrunit în miez de noapte ca să-i înfiereze pe români, şi au fost eficienţi; a mai fost, ca să rămînem la acest nivel, reacţia năucitoare a clasei noastre politice care i-a aprobat pe italienii mussolieni; a mai fost prostirea presei italiene, europene în general şi-ndeosebi a presei româneşti care a dat un spectacol pe cinste, în care pe o singură voce s-a jucat scena linşajului moral a românilor; practic am fost anihilaţi ca societate civilizată, am fost despărţiţi de europa civilizată; între ceea ce reprezentăm noi, ceea ce reprezentăm noi pentru europa şi ceea ce reprezintă europa pentru noi s-a mai ridicat un zid; zidul acesta ne afectează conştiinţa şi ne face să ne întrebăm dispreţuitor : "aşa sîntem noi?!"; nu ai cum să nu-ţi pui această întrebare atunci cînd eşti bombardat violent şi repetat cu mesaje care-ţi distrug şi ultima urmă de bun-simţ, căci pînă la urmă, în toată această poveste lipseşte cel mai de seamă bun al civilizaţiei, bunul-simţ, cel care ne spune cum stă treaba; iarăşi m-am mirat că în debutul acestei crize nimeni n-a făcut distincţia necesară între persoană, drepturile acelei persoane şi infracţiune; toată chestiunea a fost tratată cu o lipsă de profesionalism din partea autorităţilor şi presei, peste care s-a suprapus emoţia publicului larg; sînt mai mult decît sigur că drepturile românului nu i-au fost respectate de către poliţia italiană; şi încă o chestiune care mi s-a dezvăluit acum şi mă face să mă îndoiesc de capacitatea uniunii de a ne scoate din marasmul economic şi valoric în care ne zbatem noi acum; sub fardul gros al prosperităţii economice se ascunde o societate europeană profund xenofobă şi rasistă; mentalitatea societăţii europene a rămas în urma prosperităţii economice; şi-am mai observat că o pătură subţire, elitistă de funcţionari şi intelectuali dau trend-ul uniunii, dînd naştere şi directivelor şi normelor europene şi gusturilor estetice, iar între această pătură elitistă şi restul populaţiei, cetăţenii simpli, s-a produs o ruptură de-a lungul timpului; între ceea ce ne predă elita europeană şi ceea ce gîndeşte şi simte prostimea europeană există o dicrepanţă majoră; eu unul încep să devin eurosceptic, pentru că ceea ce ne predau nouă nu sînt în stare să aplice în propriile ogrăzi; şi încă o chestiune, dacă nu ne asigură dreptul la muncă, dacă ne limitează dreptul la circulaţie şi , mai nou, am văzut că vor să introducă din nou controlul la graniţă, atunci noi pentru ce-am mai făcut atîtea eforturi pentru a intra acolo?punct p.s.: în anul ce-a trecut eu n-am sinţit nici un beneficiu concret