joi, 1 august 2013

scoala distruge creativitatea

nu este o temă nouă sau este o întrebare care îi frământă pe toți cei care au cât de cât de a face cu sistemul de educație - la ce este bună școala publică? distruge școala creativitatea? cu ce ne ajută sistemul de educație public să ne câștigăm un loc pe scara socială, să ne câștigăm traiul zilnic, să fim respectați în societate și să avem cu ce ne întreține familia, altfel spus, o diplomă îți dă garanția că vei fi lipsit de probleme pe viitor? ce rămâne după ce terminăm școala publică?



kant spunea că educația ar trebui să se concetreze pe viitor (în despre pedagogie, dacă nu mă înșel), adică să pregătim copiii pentru momentul în care vor intra în viață, pentru momentul în care vor avea nevoie de un loc de muncă, pentru momentul în care vor trebui să avanseze pe scara socială, pentru momentul în care vor trebui să ia decizii singuri, pentru acel timp care este viitorul nostru și va fi prezentul lor; de fapt, când vorbim de viitorul lor, vorbim de întreaga lor viață, nu ne referim doar la un moment al vieții, ci la întreaga viața;

școala publică nu-i pregătește pe copii pentru situațiile critice; ai nevoie de educație, de ceea ce ai învățat în școală, nu atunci când totul îți merge bine, când totul este sedimentat pe un parcurs normal al vieții, ci ai nevoie de competențele dobândite în școală atunci când lucrurile iau o întorsătură nedorită de tine, când te afli într-o situație de criză, când te afli între două puncte - un trecut și un viitor, ceea ce mă face să cred că școala publică în sine se găsește permanent între un trecut și un viitor, deci se află într-o permanentă criză; din cauza aceasta sistemul public de educație nu poate oferi o educație creativă, pentru că el însuși se găsește prins într-o criză, nu de identitate sau de resurse umane, ci de spațialitate, de teritoriu, de geografie educațională;

oricine deschide un catalog școlar nu poate să nu observe faptul că acesta este împărțit pe teritorii - începe cu limba română, latină și limbile străine (limbă și comunicare), urmează matematica, fizica, chimie, biologie (matematică și comunicare), apoi cultură civică, istorie, geografie (om și societate), se trece pe fila cealaltă, unde se găsesc disciplinele secundare, artele plastice și muzicale, sport și tehnologicele, religia și opționalele; așa cum remarcă și ken robinson această împărțire „nefericită” se găsește peste tot în lume, fiind tributară timpului cultural când au fost puse bazele sistemului de educație public;

observăm că această geografie, această împărțire teritorială a catalogului este respectată și de către examenele naționale, fie ele evaluarea națională sau bacalaureatul;  examenele naționale respectă cu fidelitate această topografie a dispunerii în pagină a catalogului, în care limbile/lingvistica/poesia și matematicile/știința sunt domeniile seniorale ale școlii publice, teritorializare ce aparține sfârșitului sec XVII-lea; este nefiresc ca întreg sistemul de educație să stea în spatele a două discipline (româna și matematica), iar restul disciplinelor să fie trecute la cultură generală; într-o parte avem competențe, în cealaltă avem cultură generală, o altă teritorializare schizoidă;

inflația academică de care se vorbește în clip există și în sistemul nostru; construit pe principiul piramidal, în care baza trebuie să alimenteze vârful, adică sistemul gimnazial, liceal trebuie să asigure studenți facultăților, care, mai departe, trebuie să asigure masteranzi și doctoranzi sistemului academic și de cerecetare, astăzi observăm că acest sistem nu mai este atât de eficient, pentru că, de exemplu, acum 50 de ani preoții trebuiau să aibă doar seminarul obligatoriu și erau hirotonisiți, la revoluție preoții trebuiau să aibă faculatatea, miza a fost ridicată de către actualul patriarh la master și, nu-i exclus, ca pentru anumite funcții să fie necesar doctoratul; același lucru s-a-ntâmplat și în sistemul de învățământ, unde nu mai sunt necesare doar studiile universitare, ci vorbim de studii post-universitare și doctorale;

când a luat ființă sistemul public de educație acesta a avut ca principal scop combaterea analfabetismului și creșterea calității vieții populației defavorizate prin accesul la educație; astăzi se constată că sistemul public de educație scoate în proposție de 53,5% analfabeți funcționali, adică absolvenți cu diplomă care nu înțeleg ceea ce citesc sau, și mai grav, persoane care reproduc în scris un text prin copiere, dar nu reușesc să-l citească; și mai există și problema alfabetismului funcțional, adică acei absolvenți care nu-nțeleg ceea ce citesc (analfabeți funcționali), dar care știu să utilizeze calculatorul, să instaleze programe, utilizează rețelele de socializare și instrumentele de comunicare moderne, știu ce să facă cu un card bancar, instalează gadgeturi pe telefoane, etc.;

ruptura poate fi și mai sugestivă dacă ținem cont de faptul că abilitățile informatice pot fi predate în sistem de către profesori care nu posedă aceste abilități și că există elevi care știu mai bine lucrul cu calculatorul decât profesorii lor; ajungem la o problemă destul de interesantă - se pune accentul în sistem pe predare și evaluare, dar foarte puțin pe învățare și rezolvare de probleme; sistemul de educație public a devenit obsedat de predare și evaluare, învățarea fiind trecută la categoria „care vrea să învețe învață oricum”, uitându-se că scopul sistemului de educație este învățarea, nu predarea, nu evaluarea; punct

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

atitudinea naște altitudinea.......



nu răspund pentru comentarii!